Lecţia poate fi definită ca o activitate comună a profesorului (educatorului) cu elevii, pentru realizarea unor obiective instructiv-educative determinate, are un conţinut definit, o anume structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor moduri de lucru, a unor metode, procedee şi mijloace de învăţământ. (1)
Ea este o unitate didactică a procesului instructiv-educativ, în oricare din ipostazele acestuia – de a fi frontal, pe grupe de elevi sau individual; după alţii este o formă a instruirii planificate care să afecteze dezvoltarea elevilor (Gagné, R., 1978).
Lecţia este un “proiect”/plan optimal de acţiune pe baza unor scopuri operaţionalizate, plecând de la analiza resurselor procesului instructiv-educativ (conţinuturi, metode şi mijloace de învăţământ, nivel de pregătire a elevilor). Profesorul se autoobligă să nu procedeze la întâmplare (să nu improvizeze), ci mai întâi să gândească bine asupra a ceea ce are de realizat, apoi modul în care va acţiona şi va şti dacă a realizat ceea ce trebuie făcut, cunoscând că învăţarea presupune anumite mecanisme psihice – cognitive (capacităţi, priceperi şi deprinderi intelectuale), afective (diverse reacţii, atitudini) şi psihomotorii (priceperi şi deprinderi de a acţiona practic). (2)
În condiţiile învăţământului modern, lecţia devine ”ceva mai mult decât o formă sau un cadru de organizare a instrucţiei, întrucât presupune mecanisme şi legităţi de structurare şi funcţionalitate ce trebuie bine cunoscute“.
Pentru fiecare lecţie, etapele predării rămân aceleaşi, însă se schimbă de fiecare dată “structura şi funcţia lor internă“ (E. Surdu, 1996).
Nu poate fi, însă, uitat un adevăr: construirea lecţiei este o rezultantă a personalităţii profesorului (2).
În funcţie de sarcina didactică care trebuie îndeplinită, se disting următoarele tipuri de lecţii:
Lecţii de comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe
Lecţii cu formare de priceperi şi deprinderi
Lecţii de apreciere şi verificare a rezultatelor şcolare (de evaluare)
Lecţii de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor.
Lecţiile de apreciere şi verificare a rezultatelor şcolare presupun o organizare încă de la începutul anului școlar, fiind cuprinse în planificările calendaristice ale fiecărui cadru didactic și anunțate elevilor. Metodele de evaluare pot îmbrăca forme orale, scrise sau practice.
Apare întrebarea ”De ce evaluare?”. De multe ori acest proces induce stres în rândul elevilor. Sarcina profesorului este aceea de stabili că instruirea nu poate fi separată de controlul și aprecierea cunoștințelor, acest proces fiind cel care orientează predarea viitoare. Evaluarea vine să ateste însușirea unui nivel de cunoștințe, prin raportarea la standarde și la descriptori de performanță. Ea poate să arate cât de buni suntem sau cât de buni putem fi, care sunt ariile ce necesită îmbunătățire sau care sunt cele de performanță.
Evaluarea poate îmbrăca forme diferite, în funcție și de context. Cea inițială sau predictivă se face la începutul unei etape de instruire prin tehnici curente, în general teste scrise. În perioada actuală, din cauza pandemiei, evaluarea inițială a fost și este greu de realizat. Indiferent de scenariul în care școala își desfășoară activitatea, profesorul a trebuit să măsoare nivelul cunoștințelor anterioare ale elevilor, pentru a-și putea proiecta activitatea actuală. Personal, am optat pentru o evaluare printr-un test online, diferit de cel scris, clasic, pe care l-am aplicat mereu. Am ales să creez un test folosind opțiunile Google, însă pe parcursul timpului, am apelat și la teste proiectate în Kahoot! sau learning.apps, pentru că elevii au devenit mai receptivi la acest gen de teste online. Rezultatele acestora se centralizează mai rapid, prin urmare, se mai reduce din timpul de lucru al profesorului asupra interpretării.
Este indicat se folosească teste cu itemi diferiți (semiobiectivi, obiectivi, de tip pereche, cu alegere multiplă, itemi subiectivi.), pentru ca profesorul să poată analiza greșelile tipice, lipsurile în cunoștințele elevilor, răspunsurile inexacte, sau din contră, să aprecieze răspunsurile corecte ori modurile personale ale elevilor de rezolvare de probleme. Rezultatele nesatisfăcătoare obţinute la aceste teste impun organizarea unor activităţi de completare a lipsurilor observate.
Testarea computerizată inteligentă a ajuns o doleanţă în parte realizată, care măreşte considerabil obiectivele evaluării şi suprapune tot mai fidel aria conţinutului verificat peste cel necesar sistemului de cunoştinţe cu care trebuie să rămână elevul în urma şcolarizării. Din punct de vedere pedagogic, verificarea şi notarea elevilor cu ajutorul calculatorului prezintă anumite avantaje, între care (3):
· posibilitatea de verificare a întregii clase de elevi la aceeaşi temă,
· respectarea sistemului propriu de muncă;
· posibilitatea de autoverificare după fiecare răspuns dat etc.
Între dezavantaje se menţionează:
· imposibilitatea argumentării şi aprofundării răspunsului ales sau formulat;
· imposibilitatea nuanţării răspunsurilor;
· alegerea uneori la întâmplare a răspunsului corect etc.
Introducerea tehnicii de calcul pentru verificare şi notare nu înlătură celelalte modalităţi, dimpotrivă, acţiunea lor trebuie îmbinată pentru a se obţine o imagine cât mai clară a rezultatelor. Profesorul nu poate lipsi din actul examinării şi evaluării elevilor datorită limitelor oricărei maşini în soluţionarea unor aspecte specifice proceselor umane. Procedeul computerizat nu poate fi folosit exclusiv şi pentru faptul că nota este prognostică şi nu numai diagnostică, funcţia ei neputând fi limitată la o simplă expresie sau indice, la un prezent rupt de viitor.(3)
BIBLIOGRAFIE:
Cerghit I., Radu I.T., Popescu E., Vlăsceanu L., Didactica- Manual pentru clasa a X-a şcoli normale, E.D.P., 1993, pag. 97-100.
Călin C. Marin, Procesul instructiv – educativ, Instruirea şcolară (analiză multireferenţială), E.D.P., 1995, pag. 171-196
https://constantinluca.files.wordpress.com/2013/11/cap5-metode-de-verifi…