Sunt păreri diferite în ceea ce priveşte modul de utilizare a metodelor de evaluare, însă soluţia cea mai potrivită este îmbinarea cât mai eficientă a acestora şi nu folosirea în exces a unora în detrimentul altor metode. Evaluarea este punctul final într-o succesiune de evenimente: stabilirea scopurilor, prin prisma comportamentelor dezirabile, proiectarea şi executarea programului, măsurarea rezultatelor, aprecierea lor. Dar, procesul evaluativ nu este încheiat, deoarece, pe baza rezultatelor va fi reluat într-un mod convenabil adecvat nevoilor de educaţie şi posibilităţilor reale de a le satisface, astfel încât evaluarea are rolul unei legături, a unei conexiuni inverse, a unui feed-back operativ între etapa parcursă şi cea următoare.
Metoda de evaluare orală
Evaluarea orală se realizează în multiple forme, utilizându-se diferite tehnici, cum ar fi:
– conversaţia de verificare,
– interviul ( tehnica discuţiei),
– verificarea realizată pe baza unui suport vizual
– verificarea orală cu acordarea unui timp de pregătire,
– redactarea unui conţinut, a unui ansamblu de informaţii, evenimente, fapte, situaţii, prezentate oral, în scris sau înregistrate fonic
Probele scrise
Sunt mijloace de evaluare utilizate sub diferite forme (extemporal, teză, test, referat, tema pentru acasă, etc.), însă la nivel preşcolar sunt întâlnite sub forma testelor sau a fişelor de evaluare. Elaborarea probei de evaluare are caracter de proces şi se realizează respectând etapele următoare:
1. precizarea scopului probei,
2. stabilirea conţinuturilor verificate şi a obiectivelor pedagogice corespunzătoare acestora,
3. redactarea probei.
Probele practice
Evaluarea prin probe practice constă în verificarea unor capacităţi sau abilităţi. Probele sunt adaptate şi diversificate în funcţie de tipul domeniului de competenţă, de conţinuturile acesteia, de obiectivele propuse, de posibilităţile tehnice concrete de evaluare.
Evaluarea formativă se mai caracterizează prin punerea în legătură a rezultatelor sale cu activitatea trecută şi cu cea viitoare. Astfel, este o evaluare sumativă repetată, de sancţionare a copiilor care nu obţin performanţe în timp, cu scopul de a cultiva încrederea în propriile capacităţi de reuşită în învăţare.
Evaluarea sumativă este tipul de evaluare prin care se constată nivelul de performanţă atins în raport cu anumite exigenţe de formare care au fost stabilite la începutul unei perioade lungi de învăţare sau care se formulează abia în momentul evaluării. Constatările se exprimă în calificări atribuite copiilor, clasificări sau promovări ale acestora.
În grădiniţă putem vorbi de evaluare iniţială în momentul venirii copilului în instituţie şi evaluare finală, la părăsirea acesteia, când trebuie să i se completeze fişa psiho-pedagogică finală (profil de personalitate, inventar de cunoştinţe, interese şi posibilităţi de învăţare) pentru a se recomanda înscrierea la şcoală.
Autoevaluarea este o formă de trecere la autonomie (de exemplu reconstituirea unei imagini din bucăţele poate fi autoevaluată). Există activităţi pe care preşcolarul nu este capabil să le autoevalueze fără exerciţiu prealabil. Pentru autoevaluare este necesară cunoaşterea obiectivului şi a căii de realizare. Atunci când preşcolarul se autoevaluează, rezultatele sunt superioare.
BIBLIOGRAFIE:
Ausubel, P. D., Robinson, R. F.( 1981) – „ Pedagogia secolului XX. Învăţarea în şcoală”, București,EDP.;
Chiriac, Maria-„ Evaluarea- ghid al activității din grădiniță”- studiu ștințifiic
Comenius, J., A. ( 1970) – „ Didactica Magna”m Bucureşti, EDP;
Cucoş, Constantin – „Pedagogie” ediţia a II a revizuită şi adăugită, – Iaşi, Polirom, 2006;