ÎNVAȚAREA ONLINE – PRIN OCHI DE COPIL ȘI NU NUMAI

PROF. ÎNV. PREȘCOLAR: ANA MIHĂILESCU LICEUL TEOLOGIC TARGU-JIU

Învățarea de la distanță a fost un substitut necesar pentru școlile din România, deoarece carantinarea din cauza coronavirusului a făcut ravagii în țară. Pentru elevii mai mari, o combinație de activități în direct pe Zoom, videoclipuri digitale și teme virtuale la domiciliu a fost un produs rezonabil de înlocuire a școlii. Nu a avut același efect, însă, și în cazul preșcolarilor sau școlarilor mici.
Au existat apecte pozitive: în anumite cazuri am observat că învățarea de la distanță a reușit chiar să îmbunătățească experiența educațională prin apropierea părinților și educatorilor, formând astfel o colaborare eficientă între școală și familie, colaborare ce a fost anterior greu de realizat.
Pe măsură ce adulții se străduiesc pentru a-și schimba viața online, copiii s-au conectat și ”au mers” la școală. Românii au fost rugați să rămână acasă pentru a stopa răspândirea accelerată a coronavirusului, iar copiii nu au făcut excepție. În încercarea de a menține aspectul unui curriculum, liceele, școlile gimnaziale, primare și chiar grădinițele au început să găzduiască cursuri pe platformele de conferințe video precum ZOOM, Facebook, Adservio, etc.
Inițial, activitatea mea didactică s-a desfășurat pe un grup al clasei, găzduit de platforma de socializare Facebook. Observând că explozia de postări nu ne oferea șansa să le ierarhizăm și astfel să intrăm în contact cu toate, efortul participanților fiind uneori eludat, am hotărât să ”mutăm” activitatea didactică pe platforma ZOOM.
După încheierea ultimului semestru, am asociat starea pe care o resimțeam, atât eu cât și preșcolarii mei, cu termenul de argou ”epuizare ZOOM”, termen ce a câștigat popularitate după publicarea unui articol de către Julia Sklar, în National Geographic, pe data de 24 aprilie, anul curent. Ea scrie că „explozia fără precedent a folosirii videochaturilor ca răspuns la pandemie a lansat un experiment social neoficial, arătând la scară populațională ceea ce a fost întotdeauna adevărat: virtual, interacțiunile pot fi extrem de dure la nivelul creierului.”
 Pe lângă o pregătire inițială intensă, evident diferită față de ceea ce am fost instruiți să realizăm, videochaturile activităților didactice au însemnat că a trebuit să depunem mai mult efort pentru a procesa indici non-verbali precum expresiile faciale, inflexiunile și tonul vocii, limbajul corpului. Acordând mai multă atenție acestor parametri, toți participanții consumă multă energie. Mințile noastre sunt împreună, dar corpurile noastre simt că nu suntem. Această disonanță face ca activitatea instructiv-educativă să fie epuizantă. Nu ne putem relaxa în conversație în mod natural.
Este important ca preșcolarii să rămână conectați. Mulți dintre ei sunt, într-adevăr, triști în aceste timpuri de incertitudine. Pe măsură ce copiii se luptă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor, învățarea la distanță oferă, totuși, un pic de consecvență în lumea lor.
Dar cum se desfășoară, cu adevărat, activitatea pentru cei mai tineri Zoomeri ? Am adresat întrebarea elevilor mei din clasa a doua, în cadrul unei activități de dezvoltare personală, pentru a afla cum s-au simțit în timpul cursurilor online. Mi-au răspuns mai ales că sunt fericiți să-și vadă prietenii. Iată un asemenea interviu cu Elena , de nouă ani, din Târgu-Jiu, interviu ce reflectă opinia majorității colegilor săi.
Elena se întâlnește cu orele ei de Zoom de trei ori pe zi – cea mai lungă este de aproximativ o oră – cu teme de completat între ele. În fiecare zi, clasa desfășoară astfel de activități, conform orarului inițiat la începutul anului școlar.
”- Elena, ce îți place cel mai mult la clasele Zoom?
 – Îmi place să-mi văd prietenii pe Zoomy.
 -Ce îți lipsește cel mai mult de la școala obișnuită?
 -Mi-e dor de orele de știință și artă…. și de pauze….
 -Ce se întâmplă când mama ta încearcă să se alăture clasei tale?
 – Îi spun: Pleacă!”
Când văd că platformele tehnologice precum ZOOM oferă tentative ale interacțiunii didactice tip față în față, am doar sentimentul că îmi lipsesc fețele și corpurile tridimensionale, ochii și respirațiile elevilor, dar și zâmbetul lor, care îți pătrunde în suflet și te înarmează pentru o nouă zi.
 
BIBLIOGRAFIE:
https://www.nationalgeographic.com/science/2020/04/coronavirus-zoom-fatigue-is-taxing-the-brain-here-is-why-that-happens/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *