PROF. ÎNV. PRIMAR, POPA CARMEN CRISTINA COLEGIUL NAȚIONAL ”MIHAI EMINESCU” PETROȘANI

Investigaţiile ştiinţifice au relevat faptul că dezvoltarea personalităţii copilului se află într-o strânsă legătură cu dezvoltarea şi funcţionalitatea limbajului, acesta constituind suportul şi instrumentul gândirii, de corectitudinea şi bogăţia limbajului depinzând corectitudinea şi claritatea proceselor cognitive.
În perioada formării sale vorbirea este mai uşor supusă tulburărilor funcţionale. Dintre acestea, dislalia constituie una dintre cele mai serioase şi mai frecvente tulburări de vorbire.Ea se manifestă prin omiterea, substituirea, deformarea sau denaturarea diferitelor sunete sau silabe, pronunţarea incompletă, neclară a acestora.
La copii apar frecvent tulburări dislalice determinate de deficienţe de auz, anomalii denta-maxilare, imitaţii ale unor modele de pronunţie neadecvată, deprinderea greşită a poziţiei limbii, desfăşurarea activităţii într-un mediu social puţin stimulativ din punctul de vedere al vorbirii.
 Chiar dacă sunt simple, tulburările de vorbire determină dezorganizarea echilibrului personalităţii. Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave, cu atât efectele negative sunt mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai accentuate. Dacă, în perioada preşcolară, copiii dau puţină importanţă defectelor de vorbire, la şcolari existenţa acestora poate determina adevărate drame emoţionale. Ei trec printr-un amalgam de trăiri negative (ruşine, umilinţă, singurătate, deprimare, exasperare, invidie, mâhnire, neînţelegere, teamă, neîncredere), trăiri care duc, inevitabil, la o imagine de sine deficitară şi stimă de sine scăzută. Pe copiii de vârstă şcolară mică, existenţa handicapurilor de limbaj îi împiedică să se simtă degajaţi, să-şi exprime gândurile şi ideile pe măsura posibilităţilor lor intelectuale. Solicitarea copilului de a vorbi în faţa colectivului de elevi şi neputinţa lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală intelectulă şi fizică, o hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greşească. Cu trecerea timpului tabloul manifestărilor psihice se complică tot mai mult şi poate determina scăderea randamentului şcolar, închiderea în sine, slaba integrare în colectiv, negativism şi încăpăţânare, nesiguranţa punându-şi, astfel, amprenta pe întreaga activitate. Tot în perioada şcolarităţii, fiind bine ştiut faptul că pronunţia influenţează scrierea corectă, defectele de vorbire se asociază şi cu disgrafiile şi dislexiile (deficienţe ale citit-scrisului), deficienţe care netratate duc spre eşecul şcolar.
Toate influenţele descrise mai sus pot afecta dezvoltarea psihică, adaptarea emoţională, şi, în consecinţă, comportamentul unei persoane, indiferent de nivelul său intelectual.
Acestea sunt câteva din argumentele de ordin psiho-social pe care le aduc în susţinerea necesităţii corectării şi dezvoltării vorbirii şcolarilor mici.
Deşi logopedul este specialistul care intervine în corectarea tulburărilor de vorbire, şi dascălii pot sprijini activitatea acestuia. Unele dificultăţi de pronunţie ale copiilor pot fi înlăturate în condiţiile obişnuite din şcoală sau chiar grădiniţă. Pentru a putea interveni eficient în prevenirea şi corectarea dislaliilor, un cadru didactic trebuie să cunoască atât particularităţile dezvoltării ontogenetice normale ale limbajului copilului cât şi unele măsuri de prevenire şi corectare a tulburărilor de vorbire. Acesta are la îndemână metode şi procedee de ordin general folosite în profilaxia dislaliei şi tehnici speciale de terapie recuperatorie în cazurile dislalice.
Din modalităţile de ordin general fac parte exerciţiile de gimnastică a trunchiului, membrelor, gâtului, asociate cu o respiraţie corectă, exerciţiile de mobilitate a organului articulator, exerciţiile de gimnastică linguală şi exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic.
 Iată câteva exerciţii din sistemul celor recomandate de literatura de specialitate:
*Programul motric
-gimnastică asociată cu exerciţii de respiraţie, cu ritm şi muzică; se va inspira pe nas şi
se va expira pe gură cu suflu puternic
-îndoirea trunchiului în spate cu inspiraţie, aplecarea în faţă cu expiraţie
-coborârea lentă a capului spre spate cu inspiraţie şi revenire cu expiraţie
-exerciţii de mers şi mişcare a mâinilor cu inspiraţie şi expiraţie
*Gimnastica organului articulator
-închiderea şi deschiderea alternativă a gurii
-umflarea şi sugerea simultană a obrajilor
-imitarea surâsului (tragerea puternică a comisurilor gurii în părţi, urmată de ţuguierea buzelor-pâlnie)
-vibrarea puternică şi prelungită a buzelor (tractorul, calul, etc.)
-plescăitul buzelor (se sug buzele între incisivi şi se deschid brusc)
-atingerea alternativă a incisivilor cu buza opusă (se poate şi sufla simultan un jet de aer uşor: fff…)
*Exerciţii de gimnastică linguală
-ridicarea şi coborârea limbii în cavitatea bucală, atingând incisivii inferiori apoi cei superiori
-proiectarea limbii în afara cavităţii bucale şi retracţia bruscă a acesteia în fundul gurii (asociată şi cu sunete)
-ascuţirea şi lăţirea limbii între buze
-acoperirea cu limba lăţită a buzei superioare apoi a celei inferioare (sunetul ,,l”)
-mişcări de lateralitate a limbii cu o formă cât mai ascuţită, astfel încât limba să atingă colţurile gurii care sunt puternic trase în părţi
-formarea cupei linguale prin ridicarea vârfului şi a marginilor laterale a limbii, în afara apoi în cavitatea bucală
-lipirea limbii de palat astfel încăt la desprindere să se audă un ,,pocnet”
-vibrarea limbii între buze şi a limbii lăţite între dinţi, prin aruncarea firicelelor de hârtie de pe vârful limbii
Pentru executarea acestor exerciţii se utilizează, de regulă, onomatopeele, jocurile de mişcare, cântecele. Tot prin jocuri se semnalează şi poziţia sunetelor în cuvintele care denumesc obiectele-jucării din jur, se asociază sunetele cu anumite zgomote familiare copiilor.
Terapia recuperatorie presupune cunoaşterea şi parcurgerea unor etape obligatorii. În prima fază se corectează poziţia deficitară a organului articulator şi se exersează motricitatea acestuia în scopul pregătirii pentru emiterea corectă a sunetului. Se insistă apoi pe diferenţierea sunetului din cuvinte şi de deosebire a acestuia de altele apropiate ca pronunţie. Se exersează emiterea corectă a sunetului însoţit de altele. Consolidarea emisiei corecte se finalizează prin exersarea continuă a pronunţiei sunetului în silabe (cu şi fără sens), în cuvinte şi, în final, în propoziţii.
Deoarece de-a lungul activităţii la clasă am întâlnit şi am corectat câteva cazuri de sigmatism/parasigmatism, am ales să prezint, în mare, tehnicile speciale de terapie recuperatorie în cazul afectării siflantelor(s-z), şuierătoarelor(ş-j) şi africatelor(ţ-č,ğ).
S-Z
Poziţia organului articulator: colţurile buzelor întredeschise, trase în părţi, dinţii apropiaţi, marginile limbii se apropie uşor de arcada dentară inferioară iar suflul se scurge prin mijlocul cavităţii bucale, printr-o adâncitură longitudinală a limbii, încât la ieşirea printre dinţi se produce un suflu puternic. Când la aceeaşi articulare vibrează şi corzile vocale, se produce sunetul z (copilul palpează laringele sau creştetul capului pentru perceperea vibraţiilor laringiene).
Sunetul s-z se obţine prin exerciţii care duc la exersarea motricităţii organului articulator: formarea jgheabului lingual (ţinerea unui beţişor între dinţi, pe mijlocul longitudinal al limbii şi emiterea unui suflu continuu), exerciţii de suflu prin orificii înguste, limba ,,lopăţică” între dinţi cu expiraţie prelungită pe gură, limba ,,lopată” pe alveolele inferioare şi suflu puternic în expiraţie pe gură, limba jgheab între dinţi şi trimiterea suflului rece prin acesta, exerciţii de suflu cu limba pe incisivi folosind beţişorul. Se acordă o atenţie deosebită exerciţiilor de diferenţiere a sunetului din cuvinte şi de deosebire a acestuia de şuierătoare şi africate (mai ales prin curentul de aer emis şi palpat pe dosul mâinii-rece la s/z, cald la ş/j). Uneori se obţine s din f prin dezlipirea buzei inferioare de dinţii superiori de către logoped, apoi de logopat.
În cazul sigmatismului interdental se ridică vârful limbii în sus, pe dinţii superiori, având grijă ca limba să fie sub formă de jgheab.
În sigmatismul lateral (bilateral) se cere ca marginile laterale ale limbii să fie puternic apăsate pe măsele, iar gura să fie închisă în timpul pronunţiei. Se fac multe exerciţii de suflu cu beţişorul între dinţii strânşi, pe limba ţinută jgheab şi apăsată pe măselele şi dinţii maxilarului superior.
În sigmatismul nazal se realizează emiterea lui s prin inspiraţie pe gură in poziţia limbii, dinţilor şi buzelor pentru pronunţia corectă a sunetului, apoi repede, aerul inspirat se dă afară printre dinţi. Se repetă inspiraţia cu trimiterea suflului rece afară prin expiraţie, obţinându-se sunetul s corect, fără nuanţă de nazalizare.
Ş
Poziţia organului articulator: buzele uşor rotunjite, limba în formă de cupă, având vârful lăţit şi ridicat aproape de palat în spatele alveolelor cu care formează o constricţie îngustă pe linia mediană, în timp ce marginile laterale ating molarii superiori, iar parea dorsală îndreptată înspre palat formează o a doua constricţie.
Pronunţia acestui sunet se obţine prin exersarea motricităţii organului articulator în scopul obţinerii lui s. La aceste exerciţii se adaugă formarea cupei linguale în afara cavităţii bucale şi în interior (limba ,,lopată” se ridică în sus şi se lasă în jos, limba în formă de cupă în afara gurii şi în interiorul ei cu suflu puternic şi continuu), exerciţii de lipire a marginilor limbii de marginile măselelor şi dinţilor maxilarului superior, ridicarea părţii dorsale a limbii către palat. Dacă mişcarea de ridicare nu reuşeşte, se poate acţiona mecanic prin împingerea limbii în sus cu degetul, cu o spatulă sau cu o hârtie pliată şi îndoită sub formă de potcoavă (capetele afară iar partea rotunjită împinge limba înspre palat). Cu ajutorul potcoavei de hârtie copilul pronunţă sunetul ş de la primul exerciţiu şi se poate exersa pronunţia lui în silabe tot cu hârtia în gură. Sunetul obţinut se îmbunătăţeşte dacă se apasă pe ambii obraji, astfel încât buzele să înainteze şi să se rotunjească.
J
Poziţia organului articulator este aceeaşi ca la pronunţia lui ş numai că vibrează corzile vocale în timpul emisiei.(La fel ca la z, copilul palpează laringele sau creştetul capului pentru perceperea vibraţiilor laringiene).
 Ţ
Poziţia organului articulator este ca la s.
Pentru formarea unei pronunţii corecte a lui ţ, se pronunţă de mai multe ori t-s într-o singură expiraţie. Ritmul pronunţiei se accelerează, suflul trebuie să fie puternic, simţit pe mână. Se accelerează ritmul până ce pauza dintre cele două sunete (t-s) se elimină iar sunetele se suprapun. Se emite sunetul rapid, sacadat, cu forţă.(Pentru emiterea sunetului cu forţă se folosesc biluţe din hârtie, mărgele, seminţe, care, aşezate pe masă se împrăştie când suflul este destul de puternic).
O altă cale de emisie a lui ţ este aceea de a aduna puţină salivă pe vârful limbii şi de a pronunţa mai puternic s ţinând pe vârful limbii saliva.
Č(ce,ci)–Ğ(ge,gi)
Poziţia organului articulator este ca la ş.
Corectarea acestui sigmatism a posibilă dacă se pronunţă corect t-ş,respectiv d-j. Pentru pronunţia corectă a sunetelor emise greşit (č,ğ) se pronunţă într-un ritm accelerat cele două sunete (t-ş sau d-j) pentru a se suprapune. Când č este înlocuit cu ţ, se foloseşte hârtia ca la formarea lui ş din s şi i se cere copilului să apese cât mai puternic cu limba lăţită la palat iar la dezlipire să sufle puternic şi scurt.
Aplicând tehnicile descrise mai sus în cazul acestor dislalii, am constatat că ,,au dat roade” şi au dus la corectarea pronunţiei greşite a sunetelor înainte ca aceasta să dobândească un caracter automatizat. Pe nesimţite, stima de sine crescută, încrederea, mulţumirea, au fost trăirile care au luat locul celor negative, copilul integrându-se cu mai multă uşurinţă în colectivul clasei, devenind sigur pe abilităţile de comunicare pe care le-a dobândit.
În final, putem trage câteva concluzii:
-din cunoaşterea caracteristicilor evolutive ale limbajului se poate deduce că majoritatea greşelilor de pronunţie nu sunt altceva decât simple particularităţi normale de vârstă care pot fi înlăturate în timpul oportun dacă se cunoaşte modul de formare al sunetelor şi dacă se urmăreşte educaţia sistematică a laturii fonetice a limbajului;
-vorbirea copiilor trebuie încurajată şi corectată de timpuriu;
-atunci când defectele de vorbire se prelungesc în timp este bine să se apeleze la un ajutor specializat deoarece ignorarea acestor aspecte poate atrage după sine insuccesele şcolare care se pot agrava în timp sau îi pot afecta personalitatea copilului.
 
 
 
BIBLIOGRAFIE:
* E.Verza -,,Dislalia şi terapia ei”, E.D.P., Bucureşti, 1997
* C.Păunescu -,,Tulburări de limbaj la copil”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984
* M.Hvatţev -,,Munca logopedică cu copiii de vârstă preşcolară”