PROF. ITINERANT MIHAELA APOSTU ȘCOALA PROFESIONALĂ SPECIALĂ ”SF. STELIAN” BOTOȘANI

Definiţie: evaluarea reprezintă un proces complex, continuu, dinamic, de cunoaştere şi estimare cantitativă şi calitativă a particularitătilor dezvoltării şi a capacităţii de invăţare a copilului, de planificare şi programare care orientează elaborarea planului de servicii personalizat.
Evaluarea presupune colectarea de informatii cât mai complete, interpretarea de date, punerea şi rezolvarea de probleme în scopul orientării deciziei şi interventiei.
Probele şi testele de evaluare nu urmăresc în principal evidentierea deficienţei şi a blocajelor copilului, ci determinarea abilităţilor şi a disponibilităţilor imediate pentru dezvoltare. Astfel, se exclude definitiv teza caracterului irecuperabil al copilului cu dizabilităţi.
Demersul evaluativ în cazul copiilor cu dizabilităţi parcurge următoarele mari etape :
a) evaluarea iniţială – este constatativă, obiectivele sale fiind :
– identificarea, inventarierea, clasificarea, diagnosticarea ;
– stabilirea nivelului de performanţe sau a potenţialului actual al copilului ;
– estimarea/prognoza dezvoltării ulterioare, bazată pe potenţialul individual şi integrat al copilului ;
– stabilirea incadrării : pe grad sau nivel educaţional etc. ;
– stabilirea parametrilor programului de intervenţie personalizată.
b) evaluarea formativă – este un tip de evaluare continuă care evidenţiază nivelul potenţial al dezvoltării şi urmăreşte iniţierea unor programe de antrenament al operaţiilor mintale ; ea nu este centrată pe deficit, ci evidenţiază ceea ce ştie şi ce poate copilul, ce deprinderi şi abilităţi are într-o anumită etapă a dezvoltării sale ;
c) evaluarea finală – are ca obiective :
– estimarea eficacităţii intervenţiei sau a programului ;
– modificarea planului sau a programului, în funcţie de constatări ;
– reevaluarea copilului şi reconsiderarea deciziei.
Evaluarea persoanelor cu cerinţe speciale este fundamentată pe cunoaşterea complexă în plan medical, psihologic, educaţional şi social, cuprinzând întreaga problematică intampinată de către acestea în mediul obişnuit de viaţă.
Evaluarea este un proces continuu, şi nu o radiografiere instantanee a stării subiectului, fiind necesară o colaborare prelungită, diferenţiată între membrii echipei de evaluatori şi persoana cu cerinţe speciale.
Etapa de evaluare este precedată de identificarea/depistarea cazurilor. La nivel comunitar, alături de membrii familiei sau aparţinătorii copilului, identificam şi alte categorii de persoane sau profesionişti, cu roluri sau funcţii în comunitatea respectivă, care pot identifica şi orienta copilul şi familia acestuia către servicii specializate de evaluare, asistenţă şi protecţie a copilului: educatori, profesori, consilieri şcolari, psihologi, medici de familie, medici de specialitate, asistenţi medicali, preoţi, asistenţi sociali, lucrători sociali comunitari sau referenţi ai primăriei.
In momentul în care un specialist evaluează un copil cu (posibile) dizabilităţi, acesta trebuie să ştie de la început că demersul său nu poate fi unic, ci complementar cu al altor specialişti şi corelat cu acţiuni care aparţin altor niveluri de evaluare.
• Scopul evaluării : stabilirea calitătii (autonomia personală) şi nivelului funcţionării structurilor anatomice, funcţiilor organice, activităţilor şi participării copilului cu dizabilităţi la viata socială, tinând cont de mediul în care trăieşte şi dacă beneficiază sau nu de servicii şi intervenţii adecvate (protezare, ortezare, mijloace tehnice, îngrijire, recuperare, educaţie etc). Evaluarea are multiple şi diverse obiective cu scopul final al includerii sociale a copilului cu dizabilităţi :
– stabilirea celor mai potrivite servicii de terapie, educaţie, recuperare şi asistenţă socială ;
– acordarea drepturilor şi serviciilor necesare, potrivit legislaţiei în vigoare ;
– stabilirea cerinţelor educative speciale ale copilului cu dizabilităţi ;
– organizarea mediului de viaţă din institutiile de protecţie socială, ţinând cont de aspecte psihologice, compatibilităţi etc. ;
– identificarea progreselor efectuate în recuperare, educaţie, integrare socială ;
– evaluarea eficienţei serviciilor şi strategiilor de intervenţie, precum şi ameliorarea lor.
• Metodologia evaluării: există o diversitate de metode şi instrumente validate ştiintific, aplicabile în situatii formale sau în situaţii concrete ale vieţii copilului.
Evaluarea/examinarea unei persoane cu cerinţe speciale, în vederea stabilirii tipului şi gradului de deficienţă, presupune concentrarea demersului investigativ asupra următoarelor repere :
1. Cadrul şi condiţiile in care are loc examinarea:
a) organizarea spaţiului şi asigurarea confortului pentru persoana examinată şi părinţii sau tutorii/ aparţinătorii acestuia ;
b) stabilirea obiectivelor, metodelor şi mijloacelor necesare pentru examinare.
2. Anamneza:
a) datele personale ;
b) antecedente eredocolaterale (antecedente genetice în familie) ;
c) evoluţia simptomelor, succesiunea şi fluctuaţiile lor în timp ;
d) tratamente aplicate ;
e) antecedente personale, cu accente pe evoluţia sarcinii, momentul naşterii, comportamentul şi procesul de socializare a copilului;
f) ancheta socială, cu principalele puncte de investigat :
 – informatii despre membrii familiei ;
 – conditiile de viaţă ale familiei ;
 – resursele materiale şi financiare ale familiei ;
 – relaţiile cu membrii colectivităţii.
3. Examenul somatic şi de specialitate :
a) examinare staturo-ponderală ;
b) examinare oftalmologică ;
c) examinare otorinolaringologică (ORL) ;
d) aparatul cardiovascular ;
4. Examinarea neurologică:
a) reflexele şi mişcările involuntare ;
b) mersul ;
c) motilitatea activă ;
d) examenul sensibilităţii/senzorialităţii (analizatorilor) ;
5. Examinarea psihiatrică adaptată vârstei subiectului.
6. Examinarea psihologică :
a) investigarea personalităţii prin probe analitice şi sintetice, concretizate în chestionare, teste sau sarcini practice ;
b) teste de eficienţă pentru :
– psihomotricitate şi abilitate manuală (schemă corporală şi lateralitate, stil motor, structurare vizuală, etc.) ;
– investigarea activităţii psihice (percepţie, imaginaţie, atenţie, memorie, gândire, limbaj, afectivitate etc.).
7. Evaluarea nivelului intelectual prin :
a) teste de dezvoltare individuală ;
b) teste analitice şi calitative ale inteligenţei ;
c) teste individuale verbale şi de performanţă.
8. Indicatorii de dezvoltare:
a) vârsta biologică ;
b) vârsta de dezvoltare – mintală, motorie, a limbajului ;
c) comportament ludic ;
d) invătare socială şi coeficientul de socializare ;
e) vârsta şcolară.
In psihopedagogia specială, probele/testele care se folosesc pentru diagnoza psihologică pot fi intrebuintate în cercetare şi în procesul de invătare-dezvoltare a unor cunoştinte, deprinderi, aptitudini etc. Subiectul care prezintă anumite deficienţe este mult mai receptiv dacă probele respective au o componentă ludică sau dacă sunt aplicate sub forma unor jocuri.
Evaluarea şi încadrarea într-un grad de handicap nu sunt un scop în sine, ele trebuie să ducă la creşterea calităţii vieţii copilului, prin imbunătăţirea serviciilor de asistenţă şi îngrijire şi intervenţii personalizate cu scop recuperator şi de facilitare a integrării sociale. Ele se vor concretiza în planul de servicii personalizat, elaborat pe baza raportului de evaluare complexă, ceea ce asigură o conduită activă, pozitivă a comunităţii faţă de persoana cu dizabilitate. Planul de servicii personalizat va fi pus în practică de familie şi de instituţiile competente, furnizoare de servicii, cu implicarea activă a copilului.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
BIBLIOGRAFIE:
1. Bontaş, I.(1999), Pedagogie, Editura All, Bucureşti
2. Nicola, I.(2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti
3. Gherguţ, A.(2006), Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi