Predarea literaturii în gimnaziu reprezintă un proces didactic complex, respectându-se anumite principii didactico-pedagogice care îşi găsesc reflectarea în anumite documente oficiale: planul de învăţământ, programa şcolară, manualul de Limba şi literatura română. De asemenea, un rol important îl au metodele tradiţionale şi moderne, dar şi procedeele didactice. Am ales această temă din dorinţa de a înţelege mai în profunzime valorificarea didactică a liricii populare româneşti.
Argumentul cel mai plauzibil are la bază trei motive principale: în primul rând, nostalgia faţă de anii copilăriei, când tot ce exista de la moşii şi strămoşii noştri era sfânt şi păstrat fără vreo obiecţie; apoi, regretul că treptat tot ce a dăinuit începe să fie înghiţit de negura vremurilor, şi, în al treilea rând, dorinţa de a reveni la matcă, de a perpetua tot ce ne-au lăsat ai noştri şi de a le transmite generaţiilor următoare.
Datinile noastre nu sunt doar urme ale unei tradiţii străvechi, ci constituie mărturii de viaţă creştină neîntreruptă, înscrise în sufletul veşnic al poporului. Cultivarea lor în sufletul poporului român ne poartă către sensuri adânci ale credinţei noastre strămoşeşti şi fac dovada unităţii spirituale dintre toţi românii. Literatura ca disciplină şcolară, cuprinde, pe lângă o suită de opere şi repere teoretice. Acestea alcătuiesc instrumentele auxiliare necesare procesului receptării literar-artistice.
Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producţiilor înţelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastic, coregrafice, dramatice), create şi transmise prin cuvânt şi practice de către popor.Literatura populară reprezintă prima etapă, cu rădăcini îndepărtate şi greu de precizat, a creaţiilor literare ale unui popor.
Folclorul face parte din cultura naţională şi defineşte spiritual unui popor. Folclorul constituie ,,într-un fel, prin rădăcinile sale arhaice, preistoria literară, muzicală şi coregrafică a unui popor. Importanţa i se dezvăluie mai pregnant de îndată ce se păşeşte la determinarea originilor literaturilor europene” .Cercetarea folclorului înseamnă implicit şi cercetarea începuturilor, deoarece înaintea creaţiei scrise literare şi muzicale a existat creaţia orală a celor mai mulţi, perpetuată din veac în veac şi adaptată mereu împrejurărilor. Folclorul constituie într-un fel, în rădăcinile sale arhaice, preistoria literară, muzicală şi coregrafică a unui popor. Importanţa i se dezvăluie mai pregnant de îndată ce se păşeşte la determinarea originilor literaturilor europene.
Etnografia are ca obiect de studiu şi arie de cuprindere ansamblul faptelor şi fenomenelor culturii şi civilizaţiei de factură popular-tradiţională, fapte şi fenomene care ,,se exprimă printr-o suită de manifestări complexe şi într-o desfăşurare sincretică însumând mai multe paliere, fiecare palier la fel de important, cu locul şi cu rostul lui definitoriu în construirea imaginii integrale şi a înţelesurilor de profunzime.”[1]
Etnografia clasică, descriptivă a inclus tot ceea ce ţine de organizarea practică a vieţii individului, a grupurilor şi colectivităţilor săteşti în special, dar se adaugă şi relaţiile sociale şi economice. Specialiştii au ataşat etnografiei şi fapte. Fenomene sau manifestări ale celorlalte discipline etnografice, altele decât folcloristica cu ramurile ei. ,,Etnografia a fost văduvită de conţinutul ei etnologic, integrator, devenind o ştiinţă strict specializată, cu un obiect de cercetare îngust până la limita admisibilă.”[2]
Principiile de abordare a faptului sau fenomenului etnografic obligă, în acelaşi timp, la anumite precizări, una se refera la situarea obligatorie în timp şi spaţiu a documentului cercetat. Trebuie să pornim de la realitate, fiecare fapt etnofolcloric apare la un moment dat, cunoaşte o anume evoluţie în timp, atinge un moment de vârf, apoi începe să decadă, pierzându-şi importanţa semnificaţiile originare, iar cu timpul iese din uz şi dispare. Ele fac parte din arhiva documentar – istorică a culturii tradiţionale.
,,Satul şi oraşul s-au aflat dintotdeauna într-o relaţie organică, interdependenţă, manifestându-se şi evoluând în aceeaşi direcţie deşi, poate, nu întotdeauna în acelaşi ritm. S-au sprijinit reciproc, au făcut permanent schimb de bunuri, inclusiv de valori din zona civilizaţiei şi a culturii. Satul şi oraşul sunt două componente ale uneia şi aceleaşi unităţi, creând şi împărtăşind aceleaşi valori. Etnografia urbană, alături şi împreună cu etnografia rurală, se constituie astfel în două părţi complementare ale etnologiei generale.”[3]
„Toate datele oferite de materialul folcloric cules arată că cele mai vechi creaţii literare populare s-au păstrat în folclorul obiceiurilor, şi mai cu seamă al obiceiurilor legate de muncile de peste an”.[4]
Obiceiurile calendaristice sau de peste an sunt legate de organizarea ciclică a timpului care, la nivel conceptual, asimilează reprezentări despre periodicitatea casnică sau vegetală.
Fiecare etapă importantă a ciclului este marcată prin obiceiuri caracteristice, obiceiuri care corespund etapei respective a muncilor agricole, dar şi obiceiuri care oglindesc bunăstarea şi fericirea omului.
Peste vechea structură naturală a calendarului s-au suprapus date de factură oficială sau religioasă care „în raport cu vechile criterii, aveau un caracter oficial. Asemenea suprapuneri au determinat, de exemplu, mutarea datei oficiale a Anului Nou în Republica Romană, la 1 Ianuarie, legat de prelucrarea funcţiei de către noii proconsuli”.[5]
Până în urmă cu trei secole, la nivel popular Anul Nou se serba la începutul primăverii. El coincidea cu debutul unui nou ciclu agrar. Sistemul obiceiurilor calendaristice este dominat de o viziune agrară asupra timpului şi a existenţei, de o organizare ritmică a activităţii productive, de relaţia nemijlocită om-natură. Omul trebuie să facă tot lucrul la rândul şi la timpul său.
Poporul român – ca şi alte popoare de altfel – a avut de-a lungul timpului şi, în parte, mai continuă să aibă şi astăzi un ansamblu de sărbători şi de obiceiuri extraordinar de bogat şi de diversificat, cu o vechime menţionabilă, cu stratificări în timp ce evidenţiază evoluţia mentalului individual şi de grup comunitar sau colectiv până către zilele noastre.
„Toate datele oferite de materialul folcloric cules arată că cele mai vechi creaţii literare populare s-au păstrat în folclorul obiceiurilor, şi mai cu seamă al obiceiurilor legate de muncile de peste an”.[6]
Obiceiurile calendaristice sau de peste an sunt legate de organizarea ciclică a timpului care, la nivel conceptual, asimlează reprezentări despre periodicitatea casnică sau vegetală.
Fiecare etapă importantă a ciclului este marcată prin obiceiuri caracteristice, obiceiuri care corespund etapei respective a muncilor agricole, dar şi obiceiuri care oglindesc bunăstarea şi fericirea omului.
Peste vechea structură naturală a calendarului s-au suprapus date de factură oficială sau religioasă care „în raport cu vechile criterii, aveau un caracter oficial. Asemenea suprapuneri au determinat, de exemplu, mutarea datei oficiale a Anului Nou în Republica Romană, la 1 Ianuarie, legat de prelucrarea funcţiei de către noii proconsuli”.[7]
Până în urmă cu trei secole, la nivel popular Anul Nou se serba la începutul primăverii. El coincidea cu debutul unui nou ciclu agrar. Sistemul obiceiurilor calendaristice este dominat de o viziune agrară asupra timpului şi a existenţei, de o organizare ritmică a activităţii productive, de relaţia nemijlocită om-natură. Omul trebuie să facă tot lucrul la rândul şi la timpul său.
BIBLIOGRAFIE :
Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1973;
Alecsandri, Vasile, Doine, pasteluri, poezii populare, Editura Litera, București, 2018;
Alexandru Dobre, Cercetarea şi punerea în valoare a culturii tradiţionale, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2004;
Alexandru Dobre, Enciclopedia culturii tradiţionale româneşti. Studii monografice, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2001;
Constantin Gh. Radu, Neculai N. Mafiei, Dăneşti, Etnografie şi folclor, Bucureşti, 1980 ;
Alexandru Dobre, Etnologi şi etnologie. Etnologie juridică, Editura Terra EM, Bucureşti, 2008;
Istoria literaturii române – Editura Academiei R. S. R.; Bucureşti; 1964, vol. I ;
Alexandru Dobre, Etnologi şi etnologie. Muzeologie etnologică, Editura Terra EM, Bucureşti, 2008;
Alexandru Dobre, Etnologia poporului român. Cercetători, culegători, colecţii. Motive fundamentale, capodopere, Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2007;
Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti; Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, Bucureşti, 2001;
Alexandru Dobre, Folclorul taberei militare. Armata şi războiul în folclorul românesc, Editura Deliana, Bucureşti, 2001;
Bălan, Ion Dodu, Colindele, o viziune românească asupra lumii, în ,,Opinia Națională”, nr.350, 16 decembrie, 2002;
Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1981 şi 1983;
Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii românești, Editura Enciclopedică română, București, 1974;
Constantin Gh. Radu, Neculai N. Mafiei, Dăneşti, Etnografie şi folclor ;
Butură, Valer, Etnografia poporului român – cultura materială, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978;
Pavel Ruxăndoiu – Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti; Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, Bucureşti, 2001;
Cojocaru, Nicolae, Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români, vol I-III, Editura Etnologică, București, 2008.
[1] Constantin Gh. Radu, Neculai N. Mafiei, Dăneşti, Etnografie şi folclor, Bucureşti, 1980, p. 160-161.
[2] Alexandru Dobre, Etnologie şi folclor românesc, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2008, p.
[3] Constantin Gh. Radu, Neculai N. Mafiei, Dăneşti, Etnografie şi folclor, p. 162.
[4] Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, Sărbători şi obiceiuri, vol. IV, Moldova, Bucureşti, 2004, p. 15-16.
[5] Pavel Ruxăndoiu, Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti; Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, Bucureşti, 2001, pagina 220.
[6] Istoria literaturii române – Editura Academiei ; Bucureşti; 1964, vol. I, pagina 14-15
[7] Pavel Ruxăndoiu – Folclorul literar în contextul culturii populare româneşti; Editura Grai şi Suflet, Cultura Naţională, Bucureşti, 2001, pagina 220.