PROFESOR CÎNCESCU BEATRICE LICEUL TEHNOLOGIC ” AL. IOAN CUZA” – SLOBOZIA

 Fac parte dintr-o familie care, în varianta ei extinsă, reunește mulți membri care au sau au avut tangență cu învățământul; eu însămi sunt profesor de limba română din 1993, deci pot spune că aproape toată viață am vorbit sau am auzit vorbindu-se despre școală. Nu acesta a fost, desigur, singurul criteriu care m-a determinat să-mi aleg cariera; am considerat că am vocație și îmi place să cred că sunt un profesor dedicat.
 Nu se vrea o pagină de cronică de familie acest articol, deci nu se cuvinte să ofer detalii semnificative doar pentru mine. Îmi iau doar libertatea de a mărturisi că, mai ales în anii debutului formării mele profesionale, am studiat nu puține cărți din vasta literatură despre educație ( de acum, destul de veche, unele au aproape 10 ani de la publicare). Și am rămas la aceeași concluzie formulată atunci: să predau ( ca să ader la limbajul nonformal al elevilor mei) mi-a fost mereu ok; mi s-a părut o provocare, atunci când, prin schimbarea programelor, s-au introdus texte și noi autori, dar mi-a adus și o reală și constantă plăcere. Momentele de evaluare, însă, au fost mereu împovărătoare. Nu e chiar ” treaba” mea, ca profesor de română, momentul de învățare; eu am livrat informația, am avut grijă să o transmit accesibil, prioritară a fost mereu formarea de competențe. Evaluarea e responsabilitatea mea; este măsura atingerii obiectivelor lecției și a gradului formării competențelor. Și, dacă ” mingea” aruncată înapoi la mine de către copii nu are ” traiectoria” așteptată, atunci e clar că undeva, pe parcursul scenariului didactic, ceva nu a fost ok.
 În aceste momente, în care tot ceea ce trece adrept normalitate nu mai încape în tiparele vieților noastre așezate, cuminți, previzibile, școala din nou nu mai e ce a fost. Când în jurul tău dinamica lumii se schimbă rapid și periculos, când a trăi devine sinonim și cu a te feri de oameni și de contagiune, când vremurile te vindecă definitiv de dorința ieșirii din monotonia cotidianului, trebuie să faci efortul de a te adapta profesional schimbărilor.
 Am constatat că puține din formele tradiționale și complementare de evaluare îmi erau de folos la lecțiile on-line, în sincron sau asincrone. Verificarea temelor, a proiectelor, lectura referatelor și a eseurilor elevilor mei a devenit un coșmar de banalitate prin repetabilitate. Era solicitant : oboseala mea și a lor, atâtea ore în fața laptopului, fluctuația stresantă a internetului, blocajele de pe Skype, resursele consumate. Frustrarea de orice fel. Au fost clipe când am spus : m-am săturat, vreau la școală! Ceva se cerea schimbat și în actul predării; eternele întrebări: Pentru ce? În raport cu ce? Pentru cine/ce evaluez? cereau și ele alte răspunsuri, la modul imperios. Fără pretenția că aș fi abordat toate soluțiile posibile, fără a le acuza pe multe dintre ele de gratuitate, pot să recunosc că am preferat câteva metode moderne de evaluare cu ajutorul PC-ului: oral, comunicarea video-audio, chiar dacă ne lipsește interacțiunea directă, eficiența s-a dovedit și în predare, și în evaluare. Aplicarea de chestionare, prin Google Forms, deși presupune efort, nu le poți ” croi” la întâmplare, dacă te interesează calitatea feedback-ului, a fost o variație bună: le prefer pentru că mi-au dat posibilitatea să definesc și să grupez întrebările pe categorii, să le dispun aleatoriu – ca să nu …cădem în păcat -, să le programez cu limită de timp. Pot să asociez diferit punctajul pe tipuri de întrebări, pe niveluri de dificultate. Chestionarul se închide automat și se salvează la expirarea timpului, elevul își știe punctajul în timp real.
 La clasele mai mici (IX-X), acolo unde mi-a permis conținutul ( deprinderea tehnicilor de argumentare a unui punct de vedere, spre exemplu), am folosit VOKI; elevii și-au creat avataruri amuzante, deși aplicație este un pic restrictivă: un portret de băiat și unul de fată. Inițial, aplicația mi s-a părut cam puerilă, dar în urma experiențelor avute, pentru că a plăcut copiilor, mi-am revizuit poziția. Și mi-am propus să nu mai cad așa de des în păcatul prejudecăților. Oricât de prietenoasă, de accesibilă ar fi o aplicație de evaluare on-line, am sentimentul că tot nu poate substitui pe deplin acțiunile diverse în multiplicitatea lor ale feedback-ului învățării prin microdeciziile și ajustările scenariului didactic ale profesorului.
 O întrebare a rămas totuși, pentru mine, retorică: încă nu am idee cum s-ar putea face observarea/autoevaluarea în mediul on-line? Nu pot să scap adesea de un sentiment frustrant de improvizație – a noastră, ca profesori, și a ministeriabililor. Aș vrea să fim mai mulți și mai vocali cei care ne dorim să nu facem școala asta oricum; să nu mai facem evaluare pentru că trebuie. În aceste momente deosebit de grele, pentru continuitatea, logica și coerența demersurilor educaționale, să facem lucrurile să rămână măcar între limitele bunului simț, dacă nu și între cele ale normalității, să nu ne izolăm de educație. Nici noi și nici pe copii.